Ascultaţi cântecul FRATELE MEU interpretat de Ann HOD
Versuri: Persida RUGU
Melodie: Luiza CAROL
****************************************************************************************
“ESPERANTO” CA FENOMEN LINGVISTIC, PSIHO-SOCIAL ȘI CULTURAL
Eseu prezentat la Simpozionul Academiei Române filiala Cluj, secţia Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, 18 noiembrie 2016. Textul a apărut în volumul dedicat lucrărilor Simpozionului: “Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane” Volumul 30, Editurile Limes & Argonaut, Cluj-Napoca 2017.
INTRODUCERE
Esperanto e un fenomen lingvistic, psiho-social și cultural care va împlini 130 de ani de existenţă în 2017. Viziunea de bază a celor care promovează limba și cultura esperanto este o lume cât mai diversificată cultural, în care toţi locuitorii pământului să cunoască foarte bine cel puţin două limbi: limba lor natală plus esperanto. Experienţele pedagogice din ultimele decenii au dovedit că limba esperanto influenţează pozitiv capacitatea elevilor de a învăţa și alte limbi, cam în modul în care exerciţiile de gimnastică influenţează pozitiv performanţele sportive de orice natură.
Astăzi, esperanto este o limbă vie, vorbită și scrisă la diverse nivele de câteva milioane de oameni din toată lumea, folosită din ce în ce mai activ prin toate canalele de comunicare, în știinţă, literatură, muzică, turism etc.
I. CADRUL ISTORIC ȘI MOTIVAŢIA CARE A DUS LA FENOMENUL “ESPERANTO”
1. LIMBI ETNICE FOLOSITE CA PUNŢI DE COMUNICARE INTER-ETNICĂ
Fenomenul esperanto își are rădăcinile în tradiţii milenare de căutare a unei soluţii optimale pentru comunicarea inter-etnică.
Din cele mai vechi timpuri, oriunde au locuit oameni, ei au simţit nevoia de a comunica dincolo de barierele limbilor. Se presupune că prima limbă etnică folosită ca punte între mai multe culturi a fost sumeriana, începând din mileniul V î.e.n. Din această perioadă s-au păstrat primele versiuni ale poemului epic “Ghilgameș”. Sumeriana și-a păstrat rolul de punte lingvistică până prin mileniul III î.e.n., când au fost redactate primele contracte de pace și scrisori interetnice în limba akadiană.
Să ne amintim că în Europa, limba cea mai veche de comunicare între mai multe etnii a fost greaca, începând din mileniul III î.e.n. Ea a fost folosită ca “limbă-punte” până prin anul 140 î.e.n, când romanii au cucerit Grecia și Macedonia. După aceea, limba latină a cunoscut o răspândire din ce în ce mai mare, amestecându-se cu diverse alte idiomuri și contribuind la formarea multor limbi contemporane, printre care româna. În epoca Renașterii (începând de prin sec. XIV) latina a cunoscut o mare înflorire ca limbă de comunicare generală în relaţii știinţifice, economice și politice. Ea a fost folosită şi în multe opere istorice, filozofice și literare. [Aici fac o paranteză, pentru a menţiona că până astăzi, latina e singura limbă etnică într-adevăr universală, folosită efectiv pe tot globul pământesc, în cercurile restrânse ale celor care se ocupă de biologie, agronomie, zootehnie etc. Oamenii de știinţă nu folosesc în mod curent limba latină în sine (adică nu ţin prelegeri în latină, nu scriu articole în latină) dar folosesc peste tot latina pentru a denumi oficial plante, animale, unele boli etc.]
Abia în sec. XVII limba latină a început să-și piardă exclusivitatea în relaţiile internaţionale. În 1648, după încheierea războiul de 30 de ani, contractele “Păcii Westfalice” au fost redactate în franceză. De atunci, limba internaţională folosită în diplomaţie a început să fie franceza. Odată cu creșterea puterii economice a Franţei, limba franceză s-a răspândit tot mai mult în întreaga lume.
M-am născut la puţin timp după cel de al doilea război mondial și pot spune că generaţia mea a fost martora unei schimbări importante de psihologie socială: engleza a înlocuit franceza în funcţia de principal mijloc de comunicare internaţională. Se mai folosește și franceza uneori, dar ea a trecut vizibil pe un plan secundar.
Ce au în comun toate limbile etnice folosite ca punţi de comunicare inter-etnică, de la începutul istoriei și până azi? Sunt ele limbile cele mai clare și mai ușor de pronunţat? Sunt ele limbile cu gramatica cea mai simplă și cea mai lipsită de excepţii? Sunt ele limbile cu ortografia cea mai simplă?
Nu. Nimic din toate astea. E vorba despre limbi care în decursul istoriei au îndeplinit în mod temporar funcţia de limbi internaţionale, datorită supremaţiei economice și politice a etniei respective în acel timp. De fiecare dată când s-a mutat centrul economic și politic în altă parte, s-a schimbat și principala limbă internaţională. Iar viteza cu care se schimbă aspectele politice, economice, sociale și lingvistice ale întregii lumi crește de la un mileniu la altul.
Toată istoria graiurilor omenești este istoria concurenţelor dintre diverse limbi etnice de pe diverse continente. Dinamica acestor lupte pentru supremaţie lingvistică se suprapune peste dinamica luptelor pentru supremaţie economică și politică. Astăzi, oamenii de știinţă care cercetează istoria idiomurilor se ocupă de fenomene psiho-sociale interesante, care transformă la un moment dat unele limbi etnice normale în așa-zise “limbi canibale”. Exemplul cel mai relevant și apropiat de vremea noastră este fenomenul care s-a petrecut în perioada de după “marile descoperiri geografice”, când câteva limbi europene au anihilat treptat sute de limbi etnice din Africa, America, Oceania. Dispariţia unei limbi duce la dispariţia unei întregi culturi, mai ales când e vorba de o cultură orală. Însuși conceptul de cultură orală a fost dispreţuit în Europa până prin sec. XIX, când romantismul european a aruncat o lumină nouă asupra valorii folclorului din toată lumea. În ziua de azi, antropologii se străduiesc să recupereze și să valorifice tot ce mai poate fi salvat din culturile pe cale de dispariţie. Există chiar termenul de “ecologie lingvistică”, folosit în legătură cu acţiunile organizate de protejare a limbilor și culturilor a căror existenţă e ameninţată.
Sondaje statistice din primul deceniu al secolului 21, arată că limba engleză era vorbită în perioada respectivă de circa un miliard două sute de milioane de persoane. Această cifră reprezenta mai puţin de un sfert din populaţia globului, care în deceniul trecut se ridica la peste 6 miliarde (iar acum a ajuns la peste 7 miliarde). Din totalul populaţiei anglofone, doar aproximativ 375 de milioane o vorbeau ca limbă nativă, deci doar circa o treime. Ceilalţi o vorbeau la diverse nivele, de la caz la caz.
2. LIMBI PLANIFICATE
Esperanto nu e nici prima și nici ultima limbă inventată de oameni. În lume au apărut, apar și probabil vor continua să apară nenumărate planuri de limbi artificiale. Unele din ele reprezintă pur și simplu o joacă de societate, altele sunt coduri secrete pentru un grup restrâns și altele au fost inventate cu scopul de a deveni limbi neutrale de comunicare inter-etnică. Majoritatea acestora din urmă nu au depășit stadiul de proiect. Esperanto este singura dintre ele care a format o comunitate puternică de cel puţin 2 milioane de vorbitori răspândiţi în 120 de ţări, dezvoltând în cei aproape 130 de ani de existenţă o cultură bogată (de-a dreptul fascinantă după părerea mea!) și o reţea foarte bine organizată de cluburi culturale locale și internaţionale.
Înainte de a face o prezentare succintă a limbilor planificate, trebuie să spun că gradul lor de artificialitate poate fi mai mic sau mai mare, după cum vom vedea imediat. Gradul de artificialitate al limbii esperanto este moderat.
Mai vreau să reamintesc aici un lucru pe care toţi îl cunoaștem, dar de multe ori îl uităm: gradul de naturaleţe al limbilor etnice este destul de relativ. Din momentul în care copilul începe să meargă la școală, el pornește pe un drum lung care îi șlefuiește și îmbogăţește încetul cu încetul gândirea, împreună cu limbajul simplu pe care l-a avut până atunci. Prin exerciţii lungi de gramatică și prin lecţii de literatură, limbajul milioanelor de elevi e direcţionat, controlat, “planificat” oarecum. Limba nativă e cu adevărat “naturală” numai în perioada preșcolară…
Limbile planificate (numite și “artificiale” sau “construite”) se împart în două mari categorii generale:
A. Pasigrafii. Acestea sunt limbi scrise cu ajutorul unor semne, care se pot citi de către fiecare om în limba lui proprie.
Cel mai cunoscut exemplu de pasigrafie îl reprezintă cifrele arabe. De pildă cifra 2 este citită în română “doi”, în esperanto “du”, în engleză “two”, în franceză “deux”, în ebraică “ștaim” etc. Cifrele arabe sunt o pasigrafie universală.
Alt exemplu asemănător este limba semnelor de circulaţie rutieră.
Există limbi etnice (de pildă chineza, coreeana și altele) ale căror sisteme de scriere sunt pasigrafii. De exemplu, chineza vorbită este împărţită în 5 grupuri mari de idiomuri naturale atât de diferite, încât e nevoie de traducători pentru a face posibilă comunicarea orală între două idiomuri. Dar chineza scrisă e o pasigrafie, folosită de către toate idiomurile chineze. Asta înseamnă că pronunţarea ideogramelor diferă mult de la un idiom la altul, dar înţelesul lor se păstrează.
- Pasilalii. Acestea sunt limbi planificate care se pot vorbi și scrie. Ele se împart în trei categorii:
B1. Pasilalii apriorice. Ele sunt formate din elemente inventate în mod arbitrar de către creatorul lor. Ele pot fi limbi empirice, care nu urmăresc altceva decât o comunicare la nivel superficial (de pildă limba “solresol”) sau limbi filozofice, care se bazează pe clasificări de idei în ordine descendentă (de pildă “Toki Pona”, inspirată mai ales de filozofia taoistă și creată ca un exerciţiu al minţii, fără scopul de a îndeplini funcţia de limbă internaţională auxiliară).
B2. Pasilalii aposteriorice. Ele se bazează pe elemente naturale din limbile etnice. Unele dintre acestea sunt considerate limbi naturaliste (atunci când urmează cu fidelitate un model lingvistic natural, ca în cazul limbilor Occidental și Interlingua) iar altele sunt autonome (atunci când au propriile lor reguli, ca de pildă Esperanto și Ido).
B3. Pasilalii combinate. Ele prezintă atât caracteristici de limbi apriorice cât și caracteristici de limbi aposteriorice (exemplu: limba Volapük).
În Europa, prima limbă aposteriorică a fost “Lingua Ignota”, creată în sec. 12 de către călugăriţa germană Hildegardis. Această limbă consta din peste 1000 de cuvinte, în special substantive, prin care se înlocuiau cuvintele echivalente ale limbii latine sau ale unor limbi etnice. Lingua Ignota a fost creată doar pentru a servi drept limbă secretă a unui număr mic de persoane.
În secolele 17 și 18 au fost concepute câteva proiecte foarte interesante de limbi artificiale de către mari filozofi europeni precum J. A. Komensky, R. Descartes și G. W. von Leibniz. Tot în sec. 18, Jonathan Swift, autorul celebrelor călătorii ale lui Gulliver, a conceput un proiect de simplificare a limbii engleze, care se încadrează și el în categoria limbilor artificiale. Mai aproape de zilele noastre, un alt important autor de romane fantastice, J. R. R. Tolkien, bine cunoscut mai ales pentru volumele sale “Hobbitul” și “Lordul inelelor”, a avut și o altă mare pasiune în afară de literatură: crearea de limbi artificiale pentru amuzament.
Așadar esperanto este o limbă aposteriorică autonomă, cu un grad de artificialitate mediu. Vocabularul își are rădăcinile în limbile europene, iar sistemul gramatical foarte simplu se aseamănă cu cel al limbilor izolante asiatice. Eu personal am senzaţia că dacă limba esperanto ar fi fost puţin mai artificială decât este, ea nu mi s-ar fi lipit de memorie într-un mod așa de firesc… Pe de altă parte, dacă ar fi fost puţin mai naturală, mi s-ar fi părut probabil la fel de dificilă ca orice altă limbă care nu e limba mea natală, româna. Cred că tocmai echilibrul între elementele naturale și cele artificiale dă limbii esperanto frumuseţea originală și gradul înalt de accesibilitate.
II. CUM AU APĂRUT LIMBA, CULTURA ȘI COMUNITATEA ESPERANTO
În anul 1887, s-a publicat la Varșovia o broșură intitulată “Limba internaţională”. Cartea a apărut în același an în rusă, poloneză, franceză, germană, apoi în multe alte limbi. Autorul ei, medicul oftalmolog Ludoviko Lazarus Zamenhof, a iscălit-o cu pseudonimul “Dr. Esperanto”, nume care, în limba creată de el, înseamnă “cel care speră”. Cu timpul, pseudonimul autorului a devenit și numele limbii. Această primă broșură (care are doar 37 de pagini format A5 în ediţia pe care o am eu în limba esperanto) conţine o introducere explicativă, un mic manual de gramatică, un vocabular, plus primele șase texte scurte publicate în aceasta limbă: rugăciunea “Tatăl nostru”, primul paragraf din Geneză, un model de scrisoare și trei poezii. Dintre poezii, una este o traducere din germană și două sunt poezii originale scrise de autorul limbii esperanto. Așadar actul de naștere al limbii este totodată și actul de naștere al literaturii în limba esperanto (atât al literaturii traduse cât și al celei originale). Vocabularul iniţial al limbii, așa cum apare el la acea dată, nu e o listă de cuvinte, ci o listă de… “rădăcini” de cuvinte. Fiecare din cele 947 de rădăcini din acea listă se poate combina în zeci de feluri cu alte rădăcini, după un sistem simplu și ingenios, care permite vorbitorului să înţeleagă și să creeze el însuși instantaneu câteva zeci de mii de cuvinte, folosind doar lista iniţială.
În ziua de azi, dicţionarele esperantiste conţin un material mult mai bogat decât în urmă cu 130 de ani, datorită evoluţiei rapide a limbii în toate domeniile de comunicare umană. Totuși sistemele de îmbogăţire a lexicului au rămas neschimbate. Asta permite unui student începător, care nu cunoaște încă decât câteva sute de rădăcini, să folosească limba cu ușurinţa pe care ar fi avut-o într-o limbă etnică doar după ce ar fi învăţat multe mii de cuvinte în limba respectivă.
Gramatica limbii esperanto e simplă şi nu cunoaşte excepţii de la reguli. Ortografia e perfect fonematică, adică fiecărui sunet îi corespunde o singură literă. Pronunţia e uşoară pentru vorbitorii de limba română, fiindcă toate sunetele există şi în română, în afara unui “h” puţin mai aspru, marcat în scris printr-un semn diacritic (ĥ), folosit de altfel extrem de rar. Cuvintele plurisilabice sunt accentuate întotdeauna pe penultima silabă. Intonaţie obligatorie nu există, ceea ce îl scuteşte pe cel care învaţă limba să investească timp şi energie pentru a imita intonaţia vorbitorilor nativi (aşa cum se întâmplă în limbile etnice). De altfel, vorbitori nativi de limba esperanto sunt doar câteva mii în lume şi aproape întotdeauna ei sunt persoane cu două limbi native (adică au vorbit de la început în familie şi esperanto şi o limbă etnică). Cât de bine cunosc azi esperanto vorbitorii nativi ai acestei limbi… depinde de timpul si energia pe care au investit-o mai târziu pentru a-şi întreţine limba, depinde de cât au folosit-o, de cât au citit sau au scris în această limbă. Situaţia e asemănătoare cu cea a vorbitorilor nativi de limba română care au emigrat într-un alt mediu lingvistic la vârsta preşcolară: unii abia îşi mai amintesc româna, alţii o vorbesc binişor sau chiar perfect, în funcţie de strădania pe care au depus-o în acest sens, de situaţia din familie etc.
Autorul limbii esperanto avea mult simţ muzical şi talent poetic, aşa că a creat o limbă melodioasă, un instrument ideal pentru poeţi şi compozitori de muzică vocală. Dându-şi seama că regularitatea accentului combinată cu regularitatea sufixelor semantice şi a terminaţiilor gramaticale poate duce la monotonie ritmică şi melodică, creatorul limbii a inventat şi un sistem opţional de elidare a articolului şi de suprimare a terminaţiei substantivale la nominativ singular. Acest sistem (marcat grafic prin apostrof), apare doar în poezii şi cântece. În acest fel poeţii şi compozitorii pot jongla cu numărul de silabe şi pot evita rimele neintenţionate, care altfel ar putea deveni stânjenitoare (cam ca prea mult zahăr în prăjitură).
Aşadar primii vorbitori ai limbii esperanto au fost persoane care au învăţat limba în mod autodidact după broşura “Limba internaţională” şi au început imediat să corespondeze. Pentru a vă da seama cât de familiar sună esperanto pentru un vorbitor de limba română, citez mai jos prima frază din rugăciunea “Tatăl nostru”, aşa cum apare ea în traducerea lui L. L. Zamenhof:
“Patro nia, kiu estas en la ĉielo, sankta estu Via nomo, venu reĝeco Via, estu volo Via, kiel en la ĉielo, tiel ankaŭ sur la tero.”
Printre primii susţinători entuziaşti ai limbii esperanto s-au numărat scriitorii Lev Tolstoi şi Jules Verne. Circulă o legendă după care Lev Tolstoi ar fi învăţat esperanto în 2 ore. E desigur o exagerare. Dar e adevărat că după câteva ore de informare despre structura generală a limbii, un om adult care cunoaşte 2-3 limbi europene poate înţelege relativ de bine un text simplu în esperanto.
În zilele noastre, se predă limba esperanto în zeci de şcoli şi universităţi din lume. În plus, peste o sută de cursuri de limba esperanto sunt oferite de către asociaţii esperantiste din toate continentele. Cu toate astea, învăţarea autodidactă mai este şi azi principalul mod de răspândire a acestei limbi, facilitat într-o măsură fără precedent de existenţa internetului. Eu însămi am învăţat esperanto în anul 2005 prin programul “lernu!”, pe care îl recomand cu căldură:
< http://en.lernu.net/>.
Cea mai recentă şi mai populară platformă de învăţare autodidactă este astăzi cursul de masă “duolingo” <https://www.duolingo.com/welcome>. Într-un singur an, peste 400000 de persoane din întreaga lume s-au înscris la acest curs gratuit, amuzant şi chiar relaxant. Deocamdată, circa 30 de persoane pe zi termină cursul, ceea ce înseamnă că ei şi-au însuşit elementele de bază ale limbii şi pot începe să folosească şi să dezvolte aceste cunoştinţe, potrivit intereselor lor.
III. EVOLUŢIA LIMBII ESPERANTO
Istoria limbii şi culturii esperanto a cunoscut urcuşuri şi coborâşuri spectaculoase. Întregul fenomen psiho-social legat de mişcarea esperantistă este după părerea mea prea puţin studiat şi cunoscut, deşi el poate revela aspecte extrem de interesante ale istoriei mondiale din ultimele secole.
Am fost întrebată cine sunt esperantiştii din ziua de azi. Pentru a da o imagine cât mai edificatoare în această privinţă, am să pun mai întâi o întrebare paralelă şi apoi am să prezint răspunsurile în mod comparativ.
Iată întrebarea paralelă: cine sunt vorbitorii de engleză din ziua de azi?
Răspuns: 1. Vorbitorii nativi de limbă engleză. Aceştia vorbesc şi scriu corect în engleză, numai în cazul în care s-au străduit în această direcţie în anii de şcoală. Altfel rămân toată viaţa semianalfabeţi în propria lor limbă. 2. Emigranţi în ţări de limbă engleză. Măsura în care ei cunosc engleza depinde de vârstă, educaţie, profesie etc. 3. Lucrători temporari în ţări de limba engleză. Măsura în care ei îşi însuşesc engleza depinde de limitele de timp ale rezidenţei, plus aceiaşi factori biografici ca şi în cazul precedent. 4. Oameni care au avut norocul să se nască într-o ţară care îşi poate permite luxul de a asigura în şcoli învăţământul gratuit al limbii engleze timp de cel puţin 10 ani câte 3-4 ore pe săptămână. (Întrebaţi profesorii de limbă engleză cam cât la sută din absolvenţii de liceu vorbesc engleza cu adevărat fluent…) 5. Oameni care au avut norocul să li se plătească lecţii particulare de engleză în copilărie. 6. Oameni care au învăţat engleză la o vârstă adultă în mod autodidact sau în cadrul unui curs, pentru că au nevoie de această limbă în profesiunea lor sau (şi) pentru călătorii în străinătate.
Cine sunt vorbitorii de esperanto din ziua de azi?
Răspuns: 1. Câteva mii de vorbitori nativi care s-au născut în familii esperantiste şi au învăţat de la început esperanto împreună cu limba etnică a ţării în care au copilărit. Măsura în care ei mai folosesc limba esperanto la vârsta adultă diferă foarte mult de la caz la caz, pentru că depinde de motivaţie, circumstanţe de viaţă etc. 2. Oameni care din diverse motive nu au avut niciodată şansa de a învăţa bine o limbă etnică de mare circulaţie. Pentru această categorie, esperanto înseamnă salvarea dintr-un nemeritat handicap cultural şi social. Ei beneficiază de cursuri gratuite sau aproape gratuite, organizate de profesori voluntari entuziaşti din toate continentele, ceea ce le facilitează contactul cu o comunitate de vorbitori împrăştiaţi în întreaga lume. 3. Oameni care cunosc engleza sau (şi) o altă limbă etnică de mare circulaţie (de care se folosesc în profesiunea lor sau pentru turism) şi au învăţat esperanto la o vârstă adultă în mod autodidact sau în cadrul unui curs, pentru că au simţit un interes deosebit pentru fenomenul esperanto.
Sunt întrebată deseori care sunt motivele pentru care oamenii aparţinând acestei din urmă categorii sunt atraşi de esperanto. Voi încerca să răspund aproximativ.
a. Cred că cel mai răspândit motiv este dorinţa de a se împrietenii cu oameni din alte ţări. Învăţarea unei limbi în ziua de azi presupune multă conversaţie prin telefon (sau Skype) şi multă corespondenţă prin email, forumuri de discuţie etc. Asta înseamnă un pretext foarte bun de a face cunoştinţă cu tot felul de oameni, dintre care unii îţi devin apropiaţi sufleteşte. Prieteniile de la mare distanţă oferă posibilităţi mari de a cunoaşte tradiţii şi concepţii de viaţă diferite, lărgindu-ne orizontul intelectual şi spiritual.
b. Alt motiv foarte frecvent este dorinţa de a practica turism în stil esperantist. Fie că e vorba de întruniri esperantiste organizate la nivel internaţional (congrese universale la care participă mii de oameni, festivaluri internaţionale de cultură, simpozioane culturale, congrese ale medicilor, ale juriştilor, ale oamenilor de ştiinţă, întâlniri religioase ecumenice, evenimente sportive, expoziţii de artă etc.), fie că e vorba de schimburi de vizite între oameni care s-au împrietenit prin corespondenţă, turismul esperantist lasă amintiri de neuitat în memorie. Una e să faci o excursie obişnuită, cu un ghid profesionist care se adresează tuturor în acelaşi timp, şi cu totul altceva e când o familie de prieteni sau un grup de prieteni te plimbă prin locuri legate de interesele tale, de gusturile tale sau ale familiei tale, locuri legate de amintirile lor intime etc… Turismul esperantist e de obicei un fel de joc de societate, în care fiecare jucător alternează rolul de gazdă şi ghid cu rolul de oaspete şi călător.
c. Alt motiv poate fi curiozitatea faţă de un fenomen lingvistic şi psiho-social unic. Esperanto nu e pur şi simplu încă o limbă. Esperanto e o experienţă de viaţă pe care nu o poţi înţelege cu adevărat decât după ce ai trăit-o deplin, sub toate aspectele ei.
d. Curiozitatea faţă de literatura creată în original în esperanto, născută în acelaşi timp cu limba, precum un “prunc bătrân” capabil de expresie poetică din prima zi de viaţă. E vorba despre o experienţă livrescă unică! Fără esperanto, posibilitatea de a citi în original opera unui autor care are altă limbă natală decât tine nu e cu putinţă, decât dacă înveţi la perfecţie limba autorului respectiv, sau dacă autorul învaţă la perfecţie limba ta natală. Având în vedere dificultăţile învăţării unei limbi etnice, abordarea esperantistă e mult mai eficace şi mai universală. Traducerile sunt practice când e vorba de literatură de divertisment sau anunţuri comerciale; când e vorba de cercetare ştiinţifică sau de literatură foarte serioasă, originalul este întotdeauna preferabil. Una din cele mai mari bucurii pe care mi le-a dat experienţa esperantistă a fost aceea de a citi în original opere literare splendide, create de autori islandezi, chinezi, portughezi, polonezi, vietnamezi etc. În calitate de scriitoare, am trăit şi experienţa neobişnuită de a fi abordată direct (fără intermediul traducerii) de cititori din toate continentele. Cred că la modul ideal, orice scriitor ar trebui să fie bilingv, adică să poată crea versiuni în esperanto pentru o parte a lucrărilor sale sau să aibă control foarte bun asupra traducerilor în esperanto făcute de alţii. Asta ar înlătura o mare parte din dezavantajele inerente traducerilor. De altfel, eu înclin să cred că nici un scriitor nu se traduce cu adevărat pe sine însuşi. Orice încercare în acest sens e după părerea mea o versiune originală într-o limbă nouă. Spun asta fiindcă ştiu din experienţă proprie cât de firesc mi se pare mie să îmbunătăţesc textul iniţial, când ştiu că nu trebuie să fiu fidelă decât mie însămi. Dar poate alţi oameni au atitudini diferite în acest sens…
e. Conştientizarea unei nedreptăţi sociale şi a unei mari ineficienţe în modul în care se folosesc azi “limbile punte” de comunicare interetnică. Unii oameni se simt chemaţi să corecteze acest neajuns.
[Nu am la îndemână date statistice, aşa că am dat mai sus doar un răspuns aproximativ, bazat pe experienţa mea de 11 ani în comunitatea esperantistă. Fiecare esperantist are motivele lui personale să înveţe limba, motive care probabil s-ar putea încadra mai mult sau mai puţin în una sau mai multe dintre categoriile prezentate de mine în mod empiric.]
IV. CE ÎNSEAMNĂ ESPERANTO PENTRU MINE
Unul dintre cele mai enigmatice și incitante episoade biblice a fost întotdeauna pentru mine povestea Turnului Babel. Am auzit deseori vorbindu-se despre “blestemul Babelului” sau “pedeapsa Babelului”. Dar mintea mea refuza mereu să privească diversificarea limbilor drept o nenorocire. Mai degrabă mi se părea (şi mi se pare încă) o adevărată binecuvântare această imensă varietate a graiurilor şi a culturilor de pe pământ, fără de care viaţa noastră ar fi fost incomparabil mai săracă! În afară de asta, aspiraţia omului către cer mi s-a părut întotdeauna firească, nemeritând pedeapsă…
Când am descoperit limba esperanto și cultura esperantistă, am început să privesc povestea despre diversificarea limbilor ca pe un semn divin al sensului existenţei umane: un semn că pentru a realiza ceva cu adevărat bun, noi trebuie să colaborăm în mod armonios, fără îngâmfare, respectându-ne și iubindu-ne unii pe alţii în ciuda diferenţelor dintre noi, ba chiar tocmai datorită acestor diferenţe, fără de care imaginea globală a omenirii ar fi lipsită de dinamism și deci nu ar fi posibilă evoluţia. Oare vom fi noi oamenii în stare să ne păstrăm identităţile etnice culturale, realizând în același timp și o unitate spirituală la nivel mondial?
Am sentimentul că fenomenul esperanto e o cale excelentă de a încuraja un asemenea ideal. Existenţa unei limbi auxiliare neutrale și ușor de învăţat pe lângă limba natală a fiecărui om ar trebui să ne ajute să privim diferenţele etnice dintre noi ca pe o premiză de cooperare creativă, cu scopul de a clădi împreună turnul magic fără sfârșit al culturii omenirii… Aşadar “turnul” spre care ar trebui noi să năzuim nu ar trebui privit ca un ideal de realizare tehnică (sau nu numai ca un astfel de ideal) ci mai ales ca un ideal de înţelegere superioară a iubirii şi respectului dintre oameni.
În cei 11 ani de viaţă esperantistă pe care i-am trăit până în prezent, fenomenul esperanto mi-a îmbogăţit mintea şi sufletul şi mi-a îmbunătăţit calitatea vieţii de fiecare zi.
V. PERSPECTIVELE FENOMENULUI ESPERANTO
Multă vreme oamenii au avut îndoieli cu privire la viabilitatea unei limbi planificate. Astăzi asemenea îndoieli sunt infirmate de viaţa însăşi. Eu personal am reuşit să interiorizez limba esperanto atât de mult încât visez uneori în esperanto. Dovadă mai convingătoare a viabilităţii limbii nu-mi pot imagina. Printre prietenii mei foarte apropiaţi sufleteşte, sunt câteva cupluri care s-au îndrăgostit în limba esperanto, unii s-au căsătorit şi au crescut copii vorbitori nativi de esperanto, copii care au învăţat în paralel şi limba ţării în care au crescut. Statistic s-a dovedit că bilingvismul infantil (indiferent despre ce limbi e vorba) are efecte pozitive asupra dezvoltării intelectuale a copiilor. Să adaug şi faptul că unii se ceartă sau se jignesc în esperanto, că unii mint, că unii calomniază în această limbă…? Limba e doar… limbă. Modul cum e folosită depinde de cei care o vorbesc.
Deocamdată folosirea limbii esperanto e relativ restrânsă. Indiferent dacă se va folosi vreodată ca limbă-punte pentru toată lumea, existenţa ei actuală ca limbă de cultură înfrumuseţează şi îmbogăţeşte paleta de culori a culturii lumii.
Va reuşi esperanto să devină limbă-punte universală? Când încercăm să evaluăm şansele limbii de a reuşi şi în această privinţă, e bine să ne amintim că uneori oamenii adoptă foarte încet o idee nouă. De pildă, a trebuit să treacă aproximativ o jumătate de mileniu de la aducerea în Europa a ideii de “cifra zero” (de către mauri, în sec. XI) şi până la folosirea ei pe scară largă în Europa (în sec. XVI). Între timp, Inchiziţia a condamnat la moarte prin ardere pe rug pe presupuşii practicanţi ai magiei, care făceau calcule chipurile misterioase folosind “semnul diavolesc” al cifrei zero… În mod asemănător, în secolul al 20-lea, atât naziştii cât şi KGB-iştii au dat foc bibliotecilor esperantiste şi au condamnat la moarte distinşi intelectuali esperantişti, bănuiţi pe nedrept ca fiind “spioni internaţionali”. Totuşi fenomenul esperanto e astăzi mai viu ca oricând. Datorită internetului, ideile noi se propagă cu o viteză pe care Evul Mediu nu ar fi putut-o concepe…
Închei acest eseu printr-un citat foarte drag inimii mele, fiindcă el conţine nu numai un punct de vedere interesant despre viitorul fenomenului esperanto, ci şi o preţioasă meditaţie asupra vieţii în general. Aceste cuvinte aparţin regretatului Claude Piron, psiholog şi scriitor în limbile franceză şi esperanto:
“Eu cred în Bine. Şi, spre deosebire de mulţi oameni, eu cred că Binele nu e deloc simetric cu Răul, ci este mult mai puternic decât Răul. O casă prost construită se prăbuşeşte. Dacă e bine construită, ea rezistă la atacurile forţelor naturii, chiar când acestea sunt înfricoşătoare. De aceea eu nu am nici o îndoială cu privire la viitorul limbii esperanto. Dacă o comparăm cu celelalte soluţii de comunicare între popoare, este clar că ea este cea mai bună soluţie. Eu percep esperanto ca pe una dintre concretizările Binelui.” [Am citat din articolul “Mi kredas je la Bono, mi kredas je Esperanto” (Eu cred în Bine, eu cred în esperanto”) de Claude Piron, din manualul lui Boris KOLKER “Vojaĝo en Esperanto-lando” (Călătorie în Ţara Esperanto), UEA, Rotterdam 2005.]
————————
Am încercat să evit repetarea informaţiilor foarte generale, uşor de găsit pentru cine caută în internet în diverse limbi cuvintele: “Esperanto”, “Asociaţia Universală Esperanto”, “L. L. Zamenhof” etc. Pentru informaţii despre mişcarea esperantistă în România, se pot consulta materiale prezentate de expoziţia foto-documentară “Momente din istoria mișcării esperantiste în România – 1889-2009” care a avut loc la Muzeul Judeţean Olt din Slatina în 2009. Adresa: https://cimec.wordpress.com/2009/08/25/slatina-expozitia-foto-documentara-momente-din-istoria-miscarii-esperantiste-n-romnia-1889-2009/> ]
Bibliografie folosită de mine pentru acest eseu:
* D-ro ESPERANTO “Lingvo Internacia” (Dr Esperanto: Limba Internaţională) volum editat de traducător, Haifa 2008. Traducere de Aleksandr KERBEL după originalul rus “Дръ Эсперанто: Международный языкъ.” 1887.
*Boris KOLKER “Vojaĝo en Esperanto-lando” (Călătorie în Ţara Esperanto), UEA, Rotterdam 2005.
*Nikolao GUDSKOV “Epitomo de esperantologio”(Compendiu de esperantologie) , Impeto, Moscova 2001.
*“Gvidlibro por supera ekzameno”(Ghid pentru examenul superior), redactat de Alfonso PECHAN, Hungara Esperanto-Asocio, Budapesta, 1979.
* Alain FAVRE “Ĉu ekzistas lingva ekologio?” (Oare există ecologie lingvistică?) în buletinul “Svisa Esperanta Societo Informas” no 1, La Chaux-de-Fonds, 2007.
* List of Countries by English-Speaking Population:
https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_English-speaking_population
* World Population:
https://en.wikipedia.org/wiki/World_population
* EF EPI (Education First, English Proficiency Index):
http://www.ef.com/epi/
* “Cognitive and Linguistic Processing in the Bilingual Mind” by Ellen Bialystok, York University and Fergus I.M. Craik Rotman Research Institute of Baycrest, Toronto, Canada, 2010:
http://www.psychologicalscience.org/journals/cd/19_1_inpress/Bialystok_final.pdf?lan=ayajzqechdlh
******************************************************************************************************************************
Întâlnire cu poeţii Persida RUGU şi Victor MĂRUŢOIU
la Cluj în noiembrie 2019, cu ocazia participării la simpozionul
Academiei Române, Departamentul de Cercetări Socio-Umane
şi la o şedinţă a cenaclului literar Vox Napocensis.
